Filozofia Creștină

Pr. prof. univ.Dr.Theodor Damian

Naşterea Domnului ca pescuire minunată

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?
Tu eşti Dumnezeu care faci minuni.
(Ps. 76, 13)

        Dumnezeul nostru este un Dumnezeu minunat, în ambele sensuri ale cuvântului; pe de o parte, care face minuni şi pe de altă parte, preafrumos, splendid, extraordinar. Această calitate a lui Dumnezeu este importantă pentru noi, deoarece ea ţine de raportul Său cu lumea creată Deus ad extra şi are o semnificaţie majoră şi un impact direct şi imediat în viaţa noastră.

Acest lucru aminteşte de faptul că omul, chip al lui Dumnezeu, a fost menit veşnicei comuniuni cu Făcătorul său în împărăţia cerurilor.

Şi omul deci, fiind chipul lui Dumnezeu, este o minune şi trebuie să trăiască minunat, adică splendid, extraordinar. Şi asta pentru a fi la înălţimea demnităţii cu care a fost creat, pentru că, aşa cum spune Psalmistul, omul a fost aşezat numai cu „puţin mai jos faţă de îngeri”, a fost încununat cu slavă şi cinste (Ps. 8), iar în unele privințe chiar deasupra îngerilor ca atunci când preotul săvârşeşte sfânta şi dumnezeiasca liturghie atingând trupul Domnului cu mâna sa, moment de care îngerii din cer nu s-au învrednicit, cum citim în rugăciunea sfintei jertfe liturgice (anaforaua), punctul central al slujirii noastre.

Dintre toate minunile făcute de Dumnezeu în raport cu lumea creată cea mai mare este aceea a trimiterii Fiului Său în lume „să se nască, şi să crească, să ne mântuiască”, aşa cum frumos spune o colindă, adică să ne ridice din condiţia ordinară de după cădere la cea extraordinară, adică la a fi compatibili cu Dumnezeu în limita permisiunii divine, căci „Dumnezeu îi numeşte pe fiii Săi dumnezei” (Ps. 81, 6; Ioan 10, 34).

De aceea Sf. Părinţi ai Bisericii noastre vorbesc apăsat şi repetat despre îndumnezeirea omului.

Răspunzând la întrebarea: De ce Dumnezeu s-a făcut om? Sf. Atanasie cel Mare precizează: pentru ca omul să devină dumnezeu, evident, nu după fire, ci prin participare şi har, prin înfiere.

În contextul participării noastre la viaţa divină Dumnezeu nu ne cere imposibilul. Când ne cere să fim ca El, să trăim, să lucrăm ca El, o face pentru că acest tip de vieţuire ne este un dat şi un dar.

În repetate rânduri Mântuitorul vorbeşte de necesitatea şi posibilitatea noastră de a fi ca Dumnezeu, de a ne asemăna cu El când foloseşte cuvântul „precum”, ca atunci când zice „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru cel din ceruri este milostiv (Luca 6, 36) sau foloseşte alte expresii asemănătoare vorbind despre iertare, iubire ş.a.

Deci ceea ce cere Dumnezeu de la noi, El Însuşi face mai întâi, cum zice şi Sf. Ioan Teologul: „Dumnezeu ne-a iubit cel dintâi pe noi” (I Ioan 4, 19).
Într-un fel, trimiţând pe Fiul Său în lume să ne mântuiască, Dumnezeu se face pescar de oameni, aşa cum Însuşi Iisus a trimis pe Sf. Apostoli ca pescari de oameni, ca să câştige lumea la cauza mântuirii.

Iată o asemănare interesantă între Naşterea Domnului care-L arată pe Dumnezeu pescar de oameni prin trimiterea în lume a Fiului Său şi pescuirea minunată (Luca 5, 1-11) moment când prin Petru îi face pe toţi apostolii Săi pescari de oameni.

Mântuitorul Hristos s-a născut „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” cum spunem în Simbolul credinţei, pentru că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), şi aceasta, datorită dragostei lui Dumnezeu faţă de omul aflat pe calea pierzării, aşa cum atestă Sf. Ioan Teologul: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unul născut Fiul Său L-a dat pentru ca tot cel ce crede în El să nu moartă ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Deci Naşterea Domnului este o minune, ea se şi petrece în chip minunat, aşa cum pescuirea la care ne referim este minunată. Şi una şi cealaltă provin din iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi destinul lumii, şi de asemenea, ambele arată puterea lui Dumnezeu şi intervenţia Lui concretă în istorie.

Aşa cum la pescuirea minunată Domnul Hristos stă în faţa lui Petru şi a viitorilor apostoli pe care îi cheamă şi apoi îi trimite la misiune, la fel Dumnezeu Tatăl Îl cheamă pe Fiul Său şi-L trimite la misiune, căci El însuşi mărturiseşte adresându-se Părintelui ceresc: „Precum M-ai trimis pe Mine în lume şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17, 18). La fel mărturiseşte şi o populară colindă: „Pe Fiul în al Său nume, Tatăl L-a trimis în lume”.

O altă asemănare între cele două feluri de a fi pescar de oameni, al lui Iisus şi al Sf. Apostoli, este riscul, curajul şi sfârșitul. În ambele cazuri, riscul este asumat, curajul este evident şi sfârşitul este martiriul.

Rezultatul constă în aceea că aşa cum Hristos i-a schimbat pe Apostoli, aşa aceştia au schimbat lumea. Şi aşa cum Naşterea Domnului, urmată de moarte şi culminând în Înviere a dus la transfigurarea Sa, căci s-a arătat transfigurat ucenicilor după Înviere, tot aşa, Sf. Apostoli au lăsat după ei o lume schimbată, cu o altă înţelegere despre viaţă, moarte, destin, destinaţie, sens şi menire.

Pescuirea minunată a avut loc numai după ce Iisus i-a spus lui Simon să mâne corabia mai la adânc (Luca 5, 4). Şi cu toate că Simon Îi spune Domnului că toată noaptea s-au străduit şi n-au prins nimic, ceea ce duce cu gândul la observaţia sau chiar avertismentul Mântuitorului: „Fără mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), bătrânul pescar împlineşte porunca primită. Şi urmează minunea.

Ideea de adânc este importantă aici. Adâncul este opusul suprafeței, al superficialului. Adâncul comportă taina, dar şi curajul, răbdarea, perseverenţa. Aşa a venit Fiul lui Dumnezeu în lume: ca să intre până în adâncul păcatului omenesc, până în adâncul iadului, cu răbdare, determinare şi perseverenţă. Cu dragoste faţă de misiunea Sa: mântuirea omului.

Alte două puncte ce leagă Naşterea Domnului de pescuirea minunată, de data aceasta cu referire directă la noi înşine, sunt starea de copleşire şi urmarea lui Hristos.

După minunea pescuirii, Simon, ca şi cei care se aflau cu el, este copleşit de emoţie. Şi cu toate că rezultatul pescuirii era atât de mare şi îmbucurător, pe el, ca şi pe ceilalţi, îl apucă spaima, este confuz, nu înţelege, nu ştie ce să facă, ce să zică; singurul lucru de care este în stare e să cadă la picioarele lui Iisus şi să îngaime aceste cuvinte ciudate: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”! Aceasta este starea de copleşire! Şi acum revenim la noi: singurul mod în care putem întâmpina sau răspunde la marea minune a Naşterii Domnului „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, este copleșirea. Nu înţelegem, nu ştim cum se face că beneficiem de un aşa mare dar şi gândim ca psalmistul care se întreabă deopotrivă: „Ce este omul că-Ţi aminteşti de el sau fiul omului că-l cercetezi?” (Ps. 8). Singurul lucru pe care l putem face este să ne aruncăm la picioarele Mântuitorului şi să-I aducem slavă lui Dumnezeu pentru cel mai mare dar care ni se putea face.

Bineînţeles, completarea concretă a doxologiei se face prin urmarea lui Hristos, exact aşa cum Simon şi ceilalţi viitori apostoli „au lăsat toate şi au mers după El” (Luca 5, 11).

Aşadar întâmpinăm şi trăim evenimentul mântuitor al Naşterii Domnului cu simțământul de copleşire al lui Simon după minunata pescuire şi cu decizia de a-L urma pe Hristos pe calea Împărăţiei slăvindu-L pe Dumnezeu Cel ce L a trimis pe Fiul Său în lume „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.