ȘTIRI PE SCURT

 Bine ați venit pe web site-ul electronic al ziaruluiLumea Românească

(Romanian World PRESS - U.S.A.)

EDITORIAL

Thank you for visiting !

The Romanian World Press (Lumea Românească) is currently under construction.

We value your patience!

EXTERNE

INTERNE

“Le Dieu est mort”

      Astăzi, mai mult ca niciodată, starea de fapt a societăţii umane este marcată serios de un regres moral nemaiîntâlnit până în acest moment! Ceea ce mi se pare însă şi mai grav, periculos chiar, este faptul că acestei crize îndelungate, extinse pe o perioadă de timp nepermis de mare, nu numai că nu i s-a găsit până acum leacul, dar nici măcar “alinarea”! Mai grav chiar, pe acest fond deloc încurajator, procesul distructiv continuă să se deterioreze într-un ritm galopant şi ameninţător, de la zi la zi!

Prin acest context şi pe bună dreptate previziunile sumbre ale pesimiştilor, şi nu în ultimul rând ale unor oameni de ştiinţă recunoscuţi universal, tind a deciziona că ne aflăm în apropierea unui moment apocaliptic!

Ehei, cum mă mai amuzam mai demult, copil fiind, pe seama teoriilor respective! Cât de visător şi încrezător mai eram privind cu seninătate viitorul în perspectivă şi visând cu încredere la drumul lung ce-l aveam de parcurs!

Ignorând din neştiinţă şi cu nonşalanţă atât de specifice tinereţii, prezenţa indubitabilă şi în fapt, a unor legi aune, pre-scrise şi bine determinate, nu acceptam sub nici o formă existenţa în tot şi în toate a unui final, a unei limite absolute!

Între timp prin intermediul unei metamorfoze predestinate visurile şi speranţele copilăriei mele s-au perpetuat aievea fiind preluate şi purtate rând pe rând, asemenea unui sacru nritual, de către: sufletul imaculat al copilului, spiritul temerar al adolescentului, ca, la un moment dat, într-un târziu, aceste nestemate ale eului, în fine, să fie încredinţate, de data asta spre finală păstrare, tânărului, adultului.. Momentul ultim, de răscruce, a coincis, nu accidental, cu clipa când, rănit şi oboist, cugetul meu a căzut la un compromis nedrept cu creaţia universală, fiind obligat să accepte în mare măsură, dar nu în totalitate deplină, REALITATEA ingrată şi regulile malefice ale acesteia. Ultimul dram de împotrivire a eului meu constă în refuzul categoric de predare, de înstrăinare, tocmai a acestor minunate visuri; a propriilor mele credinţe, principii, purtate aievea şi pretutindeni de-a lungul întregului meu fatidic timp. Căci, numai ele, aceste clepsidre neîntinate şi pururea vii, contopite de-a pururi şi pentru veşnicie în însăşi fiinţa mea, mă mai ajută, dându-mi motivaţia şi puterea, atât de necesare de a mă ridica din nou şi din nou şi din nou…, ori de câte ori piedicile antagoniste sorţii mele mi se interpun succesiv în cale… Doar ele şi numai ele, ca într-un ultim şi disperat efort de supravieţuire, se mai încăpăţânează să mai spere cu stoicism în eventualitatea unei intervenţii de ultim moment şi la timp a forţei născute din DIVINITATE şi UMAN! Mă întrb, totuşi, de unde oare aceast sentiment de conservare, de putere? Când şi mai ales cum anume, prin ce proces metafizic, a reuşit el să încolţească în miezul eului meu şi mai ales să scape de a nu fi ucis, tocmai de însăşi propria-mi drznădejde născută din fatalismul şi nefericirea vieţii mele?! Deţine, oare, cineva cheia acestei probleme? Cine îmi poate oferii un răspuns, cât decât palpabil, în faţa acestei constante enigme; viaţa în sine, experienţa întâmplărilor mele fatidice, viiorul predestinat sau poate toate la un loc? Cine sau ce anume? Poate, mai marii cărturari sau… stelele, neantul? Eminescu, poate, cel a cărui profunzime metafizică universală mai continuă şi astăzi să se reverse cu îngăduinţă peste capetele impersonale, insensibile ale unei plebe ignorante, robite păcatului şi lipite placentar NUMAI şi numai materialismului ?
Suntem creaţi, programaţi aş spune mai degrabă, cu acel sentiment bine definit al speranţei de atingere a eternităţii, a absolutului! A acelei stări de integrare perfectă în infinitul suprem. Vorbim de acesta, nu-l cunoaştem dar, în acelaşi timp, cu siguranţă, îl intuim! Căci, el există, desigur! Se cere şi se vrea atins, cu orice preţ, asemenea unui epilog suprem de fericire. Cu toate acestea, deşi unii dintre noi îl întrezărim, ireal de firesc, aproape…, totuşi nu-l putem atinge, nu ne este îngăduit… Unica apropiere permisă, în contextul actual, de simpli muritori, singura aşa zisă alternativă, rămâne aceea a propriei puteri intuitive, a cugetului mental de a străpunge învelişul opac al univerului, în căutarea răspunsurilor. Atat!
Dar, oare, mă întreb, acestă alternativă unică ce ni se oferă în acestă formă “imaterială“, a existenţei lucrului impalpabil, indefinit puterii noastre de percepţie, trebuie tradusă volence-nolence la modul: nu se vede, ne se aude, nu se simte, deci, nu există? Sau…
“Cine este Dumnezeu şi unde îşi are împărăţia ?”- se întrabă nebunul, retoric. “Cine anume a creat omul?”- continuă el... Şi în cazul, în care răspunsurile converg irevocabil în acelaşi punct de întâlnire: Dumnezeu fiind răspunsul, Creatorul, acelaşi nebun îşi continuă seria întrebărilor: “Dar pe Dumnezeu cine l-a f[cut, etc… ?”.
La urma urmei şi în definitive, cine este nebunul? Căci acesta, cu siguranţă, poate fi oricare dintre muritorii de rând: un respectabil om de ştiinţă, frământat de dorinţa cunoaşterii, un ateist sau chiar un ignorat propriu zis, sărac cu duhul!
Incapacitatea noastră de a înţelege, (poate nu întâmplătoare), concret şi precis anumite fenomene, lucruri, aparent abstracte, nu ar trebui sub nici o formă să pună sub semnul incertitudinii, a îndoielii, reala existenţă în fapt, a nui Creator de început a tot ceea ce există în acest univers infinit! “Nebunul” totuşi o face! Şi în acest sens, îşi caută şi îşi şi găseşte, desigur, tot felul de răspunsuri pueril motivate, determinate, după caz, de însăşi propria-i putere de înţelegere sau…de gradul de decădere şi rătăcire spirituală. Nu, Nu este Dumnezeu, nu este iad. Pământul este şi Rai şi Iad. Noi oamenii suntem Dumnezeu....,, pare a spune el cuprins definitiv şi irevocabil în mrejele inconştienţei sale pierzătoare.
Le Dieu est mort spune ateistul modernist, rob al păcatului, care trăieşte înşelat fatidic de speranţa iluzorie de a greşi fără a fi obligat să plătească; minţind, furând şi beneficiind din plin de conceptele democratice ale unei societăţi imorale şi bolnave incurabil. A unei societăţi democratice care acceptă necondiţionat: satanismul, homosexualitatea, pedofilia şi implicit crima, căreia îi găseşte lesne o motivaţie formală, atunci când interesele personale sau de turmă o impun!
Blestemul lui Cain şi Abel apasă greu, ba chiar, în ultimul timp, întinează, sub mantia ceţii lui sângerii, întreg pământul saturat până la refuz de cei ce-L reneagă pe Dumnezeu!
Le Dieu est mort, spune ucigaşul, în timp ce-şi scoate rânjind şi satisfăcut pumnalul din pieptul celui pe care abia l-a înjunghiat. Unde este Dumnezeul tău acum ?, pare a mai spune nemernicul.
Le Dieu est mort spune flămândul de dreptate, privind în juru-i şi văzând atâta jale şi injustiţie la un loc. La fel spune şi cerşetorul, ce cu mâna-i întinsă şi sprijinit în două proteze ce-i înlocuiesc picioarele, stă la colţ de stradă implorând un ban şi privind alături la doamnele şi domnii frumos îmbrăcaţi ce coboară din maşini luxoase şi întorc nasaul îngreţoşaţii de priveliştea dezgustătoare oferită de el.
Unde eşti Doamne?- întreabă disperat cel ce îşi îngroapă singurul copil, ucis din întâmplare de tirul unui glonţ rătăcit, undeva într-un centru de oraş cotidian.
Unde eşti Doamne? - strigă orfanul, plângând pe genunchii mamei prăbuşite în ţărâna în care îşi caută cu disperare alinarea scormonind cu mîinile-i însîngerate praful acesteia, ca într-o procesiune păgână de răscumpărare a durerii sufleteşti prin propria durerea trupescă.
Dumnezeu e mort, spune bătrînul, tată a trei copii care l-au abandonat într-un azil şi nu s-au mai întors să-l mai vadă… niciodată…, deşi au promis!
O femeie, superbă, mamă a trei copii, fericită, înstărită dar, în lipsă de fun, se aruncă de la balconul etajului 88 dintr-un bloc din Manhatan, cu mîinile larg deschise, spre o împlinire a fericirii bănuite.., îmbrăţişând astfel eternitatea … lui Mefisto.
Un grup de fanatici, se strâng împreună, se îmbracă în haine luxoase, se aşează liniştiţi pe paturi confortabile şi îşi administrează o puternică doză de otravă, spre a merege, prin intermediul unei comete care s-a apropiat la un moment dat în trecere pe lîngă planeta noastră, spre viaţa veşnică... (a cui ?)
Într-o şcoală, un elev pătrunde purtând în mână un pistol automat şi, râzând, împarte cu nonşalanţă, gloanţe în trupurile colegilor, după care se sinucide satisfăcut...

Se acceptă necondiţionat omniprezenţa pistolului, a bâtei şi a forţei în general, ca factori determinanţi în viaţa de zi cu zi a aşa zisei societăţi umane! În acelaşi timp însă se refuză cu o inconştienţă criminală acceptarea în facto a Binelui absolut, a recunoaşterii Puterii şi Atotprezenţei Creatorului în centrul planetar al ntregului Univers, implicit al creaţiei umane!! Logica mi se pare cel puţin curioasă!

Dumnezeu e mort ? Nu ! Cu siguranţă, nu! Numai actuala aşa zisă societate umană refuză cu o imbecilitate inconştientă, incalificabilă, să vadă şi să înţeleagă, în sfârşit, că Nihil Sine Deo, trebuie să rămână o constantă vie, o lege irevocabilă în conduita unei societăţi umane reale, în adevăratul înţeles al cuvântului!

Pe fondul acestei inconştienţe bolnave, machiavelice şi sarcastice, Satan îşi râde în barbă, continuându-şi satisfăcut jocul macabru şi distructiv al omenirii, a Creaţiei Dvine! Satisfacţia lui a atins demult culmea apogeului! Căci marea majoritate a omenirii l-a accptat deja, ca parte integrantă din viaţa de zi cu zi! Jivina spurcată e în sfârşit satisfăcută, posedă, efectiv, CHEIA controlului absolut asupra puterii nelimitate a Răului fără margini, cheia Hadessului.

Satan rânjeşte, savurează din plin momentul, încercând prin toate forţele sale malefice, ale răului absolut să-şi definitiveze opera distructivă. Este ultimul lui moment, şi el ştie asta! Din păcate, însă, actuala societate omenească, aflată într-o perioadă de acută criză morală şi de conştinţă, nu realizează nici pe departe gravitatea momentului, continuînd parcă, mai mult ca niciodată, să se avânte cu iresponsabilitate vinovată de partea Răului!!