Fondator/Editor

Dorin NĂDRĂU

O prețioasă selecție de interviuri ordonate în două volumefascinante

Continuare din pg.I

... Cătălina Antonia Stoenescu-Sidea (Chicago), Preotul profesor Theodor Damian (New York), Ana Blandiana, Silvia Macrea, Alina Diaconu (Argentina), Petru Popescu (California), Simona Laiu (Hawaii), Cristina Bejan (Denver, Colorado). Penultima secțiune a volumului include un interviu luat autoarei de Victor Neghină. În fine, cartea se încheie cu interviul consemnat de Sebastian Doreanu (Denver, Colorado), având-o ca interlocutoare pe Anca Sîrghie, sugestiv intitulat „Ecouri ale dialogului diasporei cu țara: despre cărți, reviste și româno-americani...”.

    „Fascinația adevărului” debutează cu prefața „Misionarism cultural”, semnată de Mircea Petean. În continuare, autoarea cheamă succesiv la taifas pe Constantina Diță (Denver, Colorado), Wladimir Paskievici (Montreal), Ruxandra Didi Alexe ( Detroit, Michigan), Ingrid Popa Fotino (Denver, Colorado), Cătălin Radu Dancu (Consul General al României la New York), Dumitru Răchitan (Hamilton), Carmen Podgorean (Ambasadorul României la Buenos Aires), Ștefan Stoenescu (New York), Elena Vasiliu (Denver, Colorado), Mircea Fotino (Denver, Colorado), Gheorghe Popa, Cornel Căzilă (Denver, Colorado), Lavinia Ball (Denver, Colorado), Anca Matei (Windsor, Canada), Nicholas Dima (Arizona, US), Camelia (Chindriș) Kantor (Happy Valley, Pennsylvania), Sebastian Doreanu (Denver, Colorado), Daniela Pănăzan. Volumul mai include un interviu al lui Mircea Petean, având-o ca interlocutoare pe Silvia Popescu și, la final, interviul acordat de Anca Sîrghie lui Victor Neghină, „America visului românesc”.
   

    În fine, cred că merită relevate câteva considerații privind interviurile realizate de autoare, aprecieri proprii care argumentează valoarea mărturiilor reținute în cele două tomuri. Aceste dialoguri constituie nu numai reale depozite de informație inedită, ci și mijloace de vehiculare a unor idei și experiențe, prezentând și indiscutabile calități literare. Autoarea consolidează teza potrivit căreia cheia interviului este întrebarea, convinsă de faptul că în majoritatea cazurilor calitatea întrebărilor determină calitatea răspunsurilor. Conținutul interviurilor trădează împrejurarea că întrebările (atât primele, cât și cele esențiale) respectă cerința de a fi pregătite din timp. Măiestria Ancăi Sîrghie se evidențiază în suplețea cu care se orientează de la caz la caz, după cum impune personalitatea interlocutorului, precum și în folosirea unor anumite proceduri cu scopul de a induce intervievatului confortul de a vorbi fără constrângeri. De asemenea, trebuie remarcat că, stăpânind bine tehnicile interviului, Anca Sîrghie probează că această „conversație organizată” nu este o situație „închisă” de comunicare, astfel încât dacă apar detalii spectaculoase sau piste de discuție interesante, nimic nu îl împiedică pe interviator să urmeze acel fir.

    Prezentul eseu se constituie și ca un onest îndemn la citirea prețioaselor cărți înglobând mărturii care adunate și dispuse sistematic, reprezintă o valoare artistică, științifică, documentară, de netăgăduit.

Artă, Cultură, Literatură

Tulburătoarea poveste de dragoste dintre

Eminescu şi Veronica Micle 

(Rubrică de Ion Ionescu-Bucovu)

           Ce bine că eşti

de Nichita Stănescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptăa minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

                                     *

Prima scrisoare oficială a lui Eminescu către Veronica Micle

    Suntem în anul 1874, toamna, când Eminescu se mutase la Iaşi ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară, avându-l ca rector pe Ştefan Micle, şi venise în contact cu Junimea.

Eminescu în socieatea Junimii citea poeziile lui şi îşi petrecea timpul în discuţii literare cu Bodnărescu, Slavici, Miron Pompiliu şi ceilalţi membri ai societăţii literare. Dar frecventa şi salonul literar al poeteselor care nu avuseseră loc la Junimea, Poni şi Veronica Micle. Pe Veronica Micle o cunoştea de la Viena. Ea era la curent cu tot ce scria poetul, citea Convorbirile Literare, îi aprecia talentul şi-l invitase să participle cu creaţii literare şi la seratele de joia ale Veronicăi. Desigur că pe Veronica o întâlnea prin oraş sau pe la teatru.

În intimidate vorbeau vrute şi nevrute, dar în compania prietenilor şi în special a lui Micle, Eminescu era rezervat în discuţii faţă de Veronica Micle, purtând o aparentă distanţă. Pe 7 noiembrie 1874, la teatru, poetul se întâlnise cu Veronica care îl invită pe poet la seratele ei literare. Astfel pe data de 8 noiembrie 1874, poetul îşi ia inima în dinţi şi-I trimite prima scrisoare oficială: “1874, noiembrie 8 Stimată doamnă, Aseară v-am văzut într-o loje, pe care o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci, mi-am amintit de invitaţia primită, de a veni într-o joi la serata d-v literară. Nu merit laudele aduse pentru poezia “Epigonii”. E o concepţie pe care o făurisem încă de la Viena, într-un élan de patriotism.

Trecutul m-a fascinate întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor. Cred că voi putea ceti la salonul d-v, o poezie având un subiect cules din acest material. Primiţi resspectul meu, Mihail Eminescu” Desigur că materialul pentru “Epigonii” fusese luat pe de-a întregul din “Lepturaliul” lui Aron Pumnu, de la Cârlova până la Alecsandri şi îl avea proaspăt în memorie. Poezia “Epigonii” ajunsese foarte cunoscută şi era recitată în public, aproape în toată ţara. Ziarul “Românul” din Bucureşti aducea la cunoştinţă publicului programul unei serate, în care figurau, pentru recitare, pe lângă poeziile “Toporul şi pădurea” de Grigorie Alexandrescu, “Pohod na Sibir” de Alecsandri şi “Epigonii” lui Eminescu. Când Veronica Micle pomenise poezia “Epigonii”, o făcea ca o voce din public, dar şi ca o amică care voia să-l apropie pe poet mai mult de ea

Femeile erau mai sensibile la creaţiile lui Eminescu. Legenda lui se răspândise repede în publicul cititor. Un faun misterios, plin de tinereţe, care scrie atât de frumos! Cunoştinţa lui personală era căutată peste tot. Nu mai vorbim că poetul primea scrisori entuziaste de la fete necunoscute, de la eleve de liceu ce-i citeau poeziile pe sub bănci, şi chiar de la oameni în vârstă. Ba fetele de liceu îi memorau poeziile şi declamau poezii din creaţia lui. Eu mă întreb însă: acesta să fie prima scrisoare adresată poetei? De la Viena sau de la Berlin să nu-i fi mai trimis poetul nicio scrisoare? Într-o epistolă către un frate de-al lui se interesa de o adresă secretă a unei personae de sex feminin, care credem că nu putea să fie alta decât Veronica Micle, căreia voia să-i scrie. Spunea lui frate-său că imaginea acelei femei nu-i mai dă pace, nu mai poate dormi decât cu chipul ei sub ochi.

De altfel scrisorile celor doi poeţi sunt date publicităţii de Baboianu şi Octav Minar de-abia după moartea profesorului Micle . Restul de scrisori din timpul când trăia soţul ,fie au fost rupte, fie au fost ţinute secret, de fiicele ei Valeria şi Virginia să nu se creadă că Veronica Micle ar fi fost aşa cum o blama toată lumea, o femeie uşoară. Ştim précis dintr-o însemnare a Veronicăi Micle care a fost ultima scrisoare a lui Eminescu către ea. La sfârşitul scrisorii din 16 februarie 1883 adresată ei de Eminescu poeta menţionează: “ Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a trimis-o Eminescu” Dar nu vom şti niciodată care a fost prima! D. Vatamaniuc în “Eminescu în corespondenţă” emitea ipoteza că “în condiţiile în care corespondenţa lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle s-ar fi păstrat în întregime, ea ar fi însumat cel mai mare număr de scrisori adresate unei singure persone.”, Ion Ionescu-Bucovu