Fondator/Editor

Artă, Cultură, Literatură

Tulburătoarea poveste de dragoste dintre

Eminescu şi Veronica Micle 

(Rubrică de Ion Ionescu-Bucovu)

           Ce bine că eşti

de Nichita Stănescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptăa minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

                                     *

Prima scrisoare oficială a lui Eminescu către Veronica Micle

    Suntem în anul 1874, toamna, când Eminescu se mutase la Iaşi ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară, avându-l ca rector pe Ştefan Micle, şi venise în contact cu Junimea.

Eminescu în socieatea Junimii citea poeziile lui şi îşi petrecea timpul în discuţii literare cu Bodnărescu, Slavici, Miron Pompiliu şi ceilalţi membri ai societăţii literare. Dar frecventa şi salonul literar al poeteselor care nu avuseseră loc la Junimea, Poni şi Veronica Micle. Pe Veronica Micle o cunoştea de la Viena. Ea era la curent cu tot ce scria poetul, citea Convorbirile Literare, îi aprecia talentul şi-l invitase să participle cu creaţii literare şi la seratele de joia ale Veronicăi. Desigur că pe Veronica o întâlnea prin oraş sau pe la teatru.

În intimidate vorbeau vrute şi nevrute, dar în compania prietenilor şi în special a lui Micle, Eminescu era rezervat în discuţii faţă de Veronica Micle, purtând o aparentă distanţă. Pe 7 noiembrie 1874, la teatru, poetul se întâlnise cu Veronica care îl invită pe poet la seratele ei literare. Astfel pe data de 8 noiembrie 1874, poetul îşi ia inima în dinţi şi-I trimite prima scrisoare oficială: “1874, noiembrie 8 Stimată doamnă, Aseară v-am văzut într-o loje, pe care o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci, mi-am amintit de invitaţia primită, de a veni într-o joi la serata d-v literară. Nu merit laudele aduse pentru poezia “Epigonii”. E o concepţie pe care o făurisem încă de la Viena, într-un élan de patriotism.

Trecutul m-a fascinate întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor. Cred că voi putea ceti la salonul d-v, o poezie având un subiect cules din acest material. Primiţi resspectul meu, Mihail Eminescu” Desigur că materialul pentru “Epigonii” fusese luat pe de-a întregul din “Lepturaliul” lui Aron Pumnu, de la Cârlova până la Alecsandri şi îl avea proaspăt în memorie. Poezia “Epigonii” ajunsese foarte cunoscută şi era recitată în public, aproape în toată ţara. Ziarul “Românul” din Bucureşti aducea la cunoştinţă publicului programul unei serate, în care figurau, pentru recitare, pe lângă poeziile “Toporul şi pădurea” de Grigorie Alexandrescu, “Pohod na Sibir” de Alecsandri şi “Epigonii” lui Eminescu. Când Veronica Micle pomenise poezia “Epigonii”, o făcea ca o voce din public, dar şi ca o amică care voia să-l apropie pe poet mai mult de ea

Femeile erau mai sensibile la creaţiile lui Eminescu. Legenda lui se răspândise repede în publicul cititor. Un faun misterios, plin de tinereţe, care scrie atât de frumos! Cunoştinţa lui personală era căutată peste tot. Nu mai vorbim că poetul primea scrisori entuziaste de la fete necunoscute, de la eleve de liceu ce-i citeau poeziile pe sub bănci, şi chiar de la oameni în vârstă. Ba fetele de liceu îi memorau poeziile şi declamau poezii din creaţia lui. Eu mă întreb însă: acesta să fie prima scrisoare adresată poetei? De la Viena sau de la Berlin să nu-i fi mai trimis poetul nicio scrisoare? Într-o epistolă către un frate de-al lui se interesa de o adresă secretă a unei personae de sex feminin, care credem că nu putea să fie alta decât Veronica Micle, căreia voia să-i scrie. Spunea lui frate-său că imaginea acelei femei nu-i mai dă pace, nu mai poate dormi decât cu chipul ei sub ochi.

De altfel scrisorile celor doi poeţi sunt date publicităţii de Baboianu şi Octav Minar de-abia după moartea profesorului Micle . Restul de scrisori din timpul când trăia soţul ,fie au fost rupte, fie au fost ţinute secret, de fiicele ei Valeria şi Virginia să nu se creadă că Veronica Micle ar fi fost aşa cum o blama toată lumea, o femeie uşoară. Ştim précis dintr-o însemnare a Veronicăi Micle care a fost ultima scrisoare a lui Eminescu către ea. La sfârşitul scrisorii din 16 februarie 1883 adresată ei de Eminescu poeta menţionează: “ Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a trimis-o Eminescu” Dar nu vom şti niciodată care a fost prima! D. Vatamaniuc în “Eminescu în corespondenţă” emitea ipoteza că “în condiţiile în care corespondenţa lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle s-ar fi păstrat în întregime, ea ar fi însumat cel mai mare număr de scrisori adresate unei singure persone.”.

25 decembrie 2024

Mihai GHEORGHIU

Reverberaţii intime la ceas aniversar
Sărbătorirea unui centenar de la înfiinţarea Liceului „Barbu Ştirbey”

din Buftea

     Am aflat cu o oarecare întârziere despre un eveniment cultural important şi cu profundă semnificaţie sufletească pentru mine: CELEBRAREA A 100 DE ANI DE LA ÎNFIINȚAREA LICEULUI TEHNOLOGIC ,,BARBU ALEXANDRU STIRBEY” DIN ORAȘUL BUFTEA. Prin intermediul prietenului meu, Domnul Profesor Ion Mihai, - căruia îi mulţumesc pe această cale - am primit un videoclip efectuat cu această ocazie, precum şi informaţii aferente acestui amplu eveniment.

   Festivitatea aniversară s-a desfăşurat în data de 4 noiembrie 2024, în sala de festivităţi a Centrului Cultural din orașul Buftea şi s-a bucurat de prezenţa a peste 100 de persoane: oficialităţi şi invitaţi de marcă, profesori proeminenţi şi reprezentanţi a mai multor generaţii de elevi absolvenți, dintre care unii au activat şi alții care activează și în prezent în această instituţie creatoare de educație, cultură românească și specialiști calificați în diverse domenii.

      În discursul de prezentare rostit, Domnul Profesor Ion Mihai, directorul liceului, a ţinut să precizeze că, deşi ar fi putut să-şi înceapă cuvântarea în calitate de moderator, a preferat să vorbească în calitate de elev, subliniind cu nedisimulată mândrie că este mai întâi de toate absolvent al liceului pe care îl conduce, după care a mulţumit în mod personal tuturor profesorilor care au predat şi încă mai predau la Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea.
   

    Moderatorul festivităţii, prezentatorul B1TV, domnul Cornel Chitucea, invitat-o în scenă pe Doamna Simona Neculae, Prefectul județului Ilfov, pentru a oferi domnului director, Prof. Mihai Ion, un premiu de excelenţă pentru Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea. În succinta sa alocuţiune, Doamna Prefect a spus: << Se acordă unităţii de învăţământ preuniversitar, Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea, cu ocazia a 100 de ani de existenţă şi a îndeplinirii misiunii nobile de a contribui la dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane! >>

    Următorul invitat pe scenă, Domnul Primar Gheorghe Pistol, a adresat mulţumiri distinșilor invitați prezenți și a punctat importanţa momentului sărbătorit: „Dragi invitaţi, este o zi plină de emoţie şi de bucurie în acelaşi timp. Împlinirea celor 100 de ani de la înfiinţarea liceului este un moment de recunoştinţă pentru toţi înaintaşii care au contribuit la formarea şi creşterea prestigiului liceului Barbu Ştirbey. Liceul a fost o instituţie de reper nu numai pentru oraşul Buftea ci şi pentru întreaga zonă, înscriindu-se în tradiţia unităţilor de învăţământ renumite la nivel de ţară. Toţi dascălii şi elevii fac parte din legenda vie a acestei unităţi de învăţământ! Astăzi liceul îmbracă straie de sărbătoare, iar pentru mine, sincer, este o onoare să fiu alături de dumneavoastră la acest centenar, alături de cadre didactice de excepţie, alături de absolvenţi eminenţi.” Domnul Primar Gheorghe Pistol a făcut referire directă la „acei străluciţi profesori care au sădit în inimile elevilor dragostea de muncă, cultură, dragostea de frumos şi adevăr”, menţionând totodată prezenţa în sală şi a „numeroşi absolvenţi care au ajuns personalităţi de seamă ale vieţii spirituale, culturale, ale vieţii politice, administrative, ale justiţiei …”. În încheiere, au fost menţionate reuşite pe plan local prin mijlocirea unor sponsorizări prin care în Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea este „un patrimoniu al localităţii noastre” și a mulţumit tuturor!

     Pe scenă a urmat Domnul Adrian Buga, - istoric și critic de artă, consilier al Casei Regale a României și expert atestat la Ministerului Culturii - care a fost invitat să le vorbească participanţilor despre personalitatea lui Barbu Alexandru Ştirbey, cine a fost și ce realizat acesta pentru țară. Distinsul invitat s-a referint la activitatea sa profesională şi de suflet, recuperarea memoriilor: ,,De aproape douăzeci şi cinci de ani mă ocup de recuperarea memoriilor. Prin recuperarea memoriilor mă refer la: clădiri, la persoane şi la locuri dragi! Aşa cum şi dumneavoastră aveţi persoane foarte dragi şi iubite în inima dumneavoastră, şi eu am persoane foarte dragi în profesorii mei (în timp ce cobora de pe scenă îndreptându-se către audienţă) aceşti oameni, cum a fost nea Buciu Bara, sau cum a fost Majestatea Sa Regele Mihai sau profesorii mei din zona istoriei artei; cum a fost profesorul Răzvan Teodorescu, mi-au schimbat pur şi simplu destinul. Prin ei şi cu ajutorul memoriei lor (pentru că eu îi consider vii şi trăiesc în mine), aceşti oameni ne ajută într-un fel să ducem mai departe istoria noastră ca neam, istoria noastră ca tot ce înseamnă specific naţional. Iată, că şi aici, în zona dumneavoastră, un om-memorie, Barbu Alexandru Ştirbey, a avut această viziune şi această capacitate de a schimba nu numai oameni, dar şi istoria şi viitorul nostru.”

    După un interesant moment artistic cu interpretări muzicale oferit de către Doamnele Marcu Mărioara şi Murariu Patricia de la Atelierul de Pian de la Centrul Cultural Buftea, moderatorul festivităţii, a anunţat cu glasul sugrumat de emoţie unul dintre cele mai importante momente ale festivităţii: „Urmează un moment foarte drag mie,(…), liceul a pregătit un moment de premiere pentru foştii profesori. Aşa că voi striga fiecare invitat de pe lista mea şi îi voi ruga să vină aici pe scenă pentru că merită, nu-i aşa, tot respectul nostru.” Pe scenă au urcat rând pe rând şi în aplauzele tuturor în jur de treizeci de profesori, care au activat de-a lungul timpului în acest nobil aşezământ de educație, cultură și specializare şcolară din Buftea, intitulat Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea. Foștii profesori au păşit calm, cu o demnitate de remarcat, așa cum au urcat cândva treptele liceului unde au predat, bucurându-se atunci și acum de dragostea şi respectul unor generaţii de tineri pe care aveau să-i formeze să devină OAMENI! Iată, acum, aceştia din urmă au venit la ceas de sărbătoare să-şi premieze simbolic înaintaşii prin recunoştinţa lor pe cei ce i-au pregătit cu dragoste şi profund profesionalism.

      Spre plăcuta mea mirare, i-am revăzut pe câţiva dintre dascălii mei de atunci, din vremea când am urmat primul meu an de liceu la Buftea! Am tresărit şi am rămas cu ochii umeziţi aţintiţi pe ecranul calculatorului, auzind cum moderatorul îi invita pe scenă pentru a le înmâna premiile: ... Doamna Profesoară de Biologie - Bogoş Ana, Domnul Profesor de Limba și Literatura Română - Brădean Valentin, Domnul Profesor de Matematică - Mihai Ion ( profesor universitar la Universitatea din Bucureşti, fiul Profesorului meu de matematică Domnul Mihai Ion), Domnul Profesor de Muzică – Piele Gheorghe, ş.a. Revederea acestora, chiar şi aşa, prin intermediul rece al calculatorului, m-a emoționat profund şi m-a făcut să mă reîntorc pentru câteva minute, în timpurile acelea de început ale tumultoasei şi imprevizibilei mele vieţi. Am închis ochii şi m-am refugiat cu nostalgie din prezentul gri în trecutul adolescentin.

      Era prin anul 1969, când terminam cursurile generale şi mă aflam într-o situație de familie deloc fericită. La un moment dat, mă hotărâsem să nu mai continui cu studiile medii și să mă apuc de muncă, să-mi câştig singur existenţa. Decizia mea a supărat la modul foarte serios pe cei din familia tatălui meu. Au încercat să mă convingă, dar eu nu şi nu! Una dintre mătuşile mele, care a vegheat îndeaproape la creşterea mea după moartea prematură a tatălui, a insistat, iar eu am cedat! Pe la finalul verii, a cautat și nu s-au mai găsit locuri la un liceu prin București, dar în cele din urmă a găsit la liceul din Buftea. Am dat examen şi am intrat! Mai târziu, pe parcursul anului şcolar, elev neconformist, m-am confruntat cu diverse probleme de etică şcolară: uniforma şi tăierea scurtă a părului, etc… Şi dacă ar fi fost numai asta! Dar cum niciodată nu m-am împacat prea bine cu ştiinţele exacte, m-am trezit cu note mici la matematică, note de trecere ce-i drept şi asta numai datorită bunăvoinţei profesorului Mihai Ion. Din fericire, nu la fel au stat lucrurile în privinţa laturii umaniste unde eram forte! Îmi amintesc aievea de diriginta mea, Doamna Profesoară Babeu Victoria şi mi-a rămas în minte vocea ei tânără care îmi repeta aproape obsesiv: ,,Khufu, Khafra şi Menkaura” numele faraonilor legate de constructia marilor piramide din Egipt. Îmi amintesc cu plăcere de orele de biologie cu Doamna Profesoară Bogoş Ana, de răbdarea şi înţelegerea dovedite prin modul în care ne trata ca elevii, sau de Domnul Profesor Ştefan Tudorel, de insistenţa şi meticulozitatea lui de a ne face pe noi elevii refractarii la ştiinţele exacte cum să înţelegem legile Fizicii! Pe toţi îi iubesc şi îi port în suflet, fac parte din mine, din viata mea! Pe unul dintre aceştia totuşi l-am plasat definitiv într-un loc intim al sufletului meu! Este vorba de Domnul Profesor Brădean Valentin de la care am învăţat măcar puţin din imensa sa pregătire cultura-literară. Era un doct în materie şi pe deasupra un dascăl care impunea respect elevilor prin simpla sa prezenţă în clasă, prin dăruirea şi profesionalismul excepţional, prin felul în care preda. Când intra în clasă se lăsa pe dată o linişte deplină și nu accepta nici un rabat de la asta. Atunci când vorbea de Eminescu, eu eram fascinat…

     Cam atât pentru moment, dragii mei! Sper ca într-o zi să pot reveni pe meleagurile patriei şi odată cu asta să mai pot revedea încă o dată liceul meu din Buftea, de care mă leagă atâtea calde amintiri, azi - Liceul Tehnologic ,,Barbu Alexandru Ştirbey” din Buftea.

14 februarie 2025

Sebastian Doreanu

Epistolae Manent

         Cel mai vechi mesaj scris, rămas până la noi, s-ar afla, după spusele arheologilor, pe Tăblițele de la Tărtăria, a căror vârstă este evaluată la 7500 de ani, precedând astfel tăblițele de argilă sumeriene sau hieroglifele egiptene. Cum simbolurile de la Tărtăria nu au fost descifrate până acum, nu se cunoaște conținutul mesajului. Poate este o informație economică, referitoare la o zonă mai bogată decât altele în vânat, sau o scrisoare de dragoste pentru o femeie dintr-un trib vecin. Ce se poate afirma cu siguranță este că mesajul scris, între un personaj "transmițător" și altul "receptor", poate fi considerat printre cele mai vechi forme de literatură scrisă, într-un tandem, de-a lungul veacurilor, cu literatura orală. La Brașov, la Arhivele Statului, se păstrează "Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung", datată 29 ( sau 30 ) iunie 1521. Este un document cu caracter militar (conține informații despre numărul și mișcarea oștilor otomane în Balcani ), dar, alături de istorici, scrisoarea este revendicată și de criticii literari. George Călinescu își incepe masiva "Istoria Literaturii Române" cu o scrisoare, această scrisoare tocmai menționată.

Anca Sîrghie, timp de peste o jumătate de secol, profesor la licee din Sibiu și București, apoi conferențiar universitar, la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, respectiv Universitatea "Alma Mater" din același oraș transilvan și la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, autoare a numeroase volume de istorie a literaturii, critică literară, monografii, amintiri și reportaje de călătorii (*), a publicat de curând un volum în care a adunat scrisorile schimbate cu un intelectual de marcă din nordul României. Este vorba despre Nae Antonescu, profesorul de la Terebești, lângă Satu Mare, publicist prestigios, autorul cărților “Scriitori uitați”1980, “Din presa sătmăreană de altădată” 2013 și “Jurnal literar (1974-1989)”, publicat în 2015, așadar ultimele două postum, întrucât statutul său de intelectual cu vederi țărăniste i-a pricinuit, în perioada stalinistă a socialismului românesc, o condamnare politică la închisoarea din Oradea, ținându-l departe după eliberare de presa și de editurile timpului.

Volumul în cauză, Anca Sîrghie. “Dialog epistolar cu Nae Antonescu", (**), cuprinde 104 scrisori adresate de Nae Antonescu celei "de-a opta minune a lumiI", cum își numește la un moment dat partenera de dialog epistolar, apreciată ca femeia cea mai inteligentă întâlnită în viața sa, și 42 de scrisori plecate de la Sibiu spre Terebești, la care mai sunt adăugate, la sfârșitul volumului, încă cinci misive, nedatate, semnate tot de Anca Sîrghie.

Volumul se deschide cu o prefață semnată de Florian Roatiș, care ne introduce în laboratorul cercetătoarei Anca Sîrghie și fascinația pe care au avut-o asupra domniei sale două personaje legate de orașul de pe malul Cibinului; este vorba despre Radu Stanca și respectiv Constantin Noica. Primul, asupra căruia s-a aplecat cu acribie și i-a dedicat ani din viață, analizându-i opera și activitatea profesională, cu rezultate notabile, sub forma unor volume de exegeză bine primite de către specialiști și publicul larg, al doilea, o adevărată "instituție culturală" în vremea deșertului comunist, care s-a deschis cu înțelegere și, mai ales, cu prietenie, către tânăra profesoară, încurajându-i activitatea culturală, profesională și publicistică. Un bogat cuvânt introductiv, semnat de Anca Sîrghie, îl familiarizează pe cititor cu biografia intelectuală a lui Nae Antonescu, profesor în Sătmar, dar și cu activitatea mai tinerei partenere de dialog epistolar.

Corpusul de scrisori publicat în acest volum debutează la 20 iunie 1976, cu misiva plecată de la Terebești spre Sibiu, încheindu-se tot cu o scrisoare a profesorului Nae Antonescu, la data de 9 februarie 1990. Din păcate, multe scrisori schimbate între cei doi parteneri de dialog s-au pierdut de-a lungul vremii, (sau sunt încă rătăcite prin arhive, drept care autoarea nutrește speranța descoperii lor) cum aflăm din cuvântul introductiv, așadar cu atât mai mare este meritul alcătuirii acestui volum, spre neuitare.

Originile dialogului epistolar trebuie căutate în activitatea "detectivistică", depusă de Anca Sîrghie, pe urmele lui Radu Stanca. Înscrisă la doctorat cu o lucrare pe acest subiect, la Universitatea din Cluj, tânăra profesoară de la Sibiu apelează la mai vârstnicul Nae Antonescu, împătimit colecționar și cititor de reviste vechi, de grabă vizitator, cercetător și căutător de aur bio-bibliografic în bibliotecile din țară. Dacă Radu Stanca a fost scânteia de la care a pornit această flacără culturală, cu timpul, subiectele s-au deschis ca un evantai purtat în pas de Flamengo. Un loc binemeritat își găsesc, în rândurile misivelor, informațiile despre gânditorul paideic de la Păltiniș, Constantin Noica, adulat dar și contestat de anumite foruri culturale. La vremea respectivă, ca de altfel și în zilele noastre, sperietoarea "legionarismului" funcționa la fel de bine, fapt ce dovedește, fără tăgadă, o continuitate a anumitor blocaje mentale la nivelul societății. În schimb, în casa familiei Sîrghie de la Sibiu, Constantin Noica era întotdeauna bine primit. Misivele plecate spre Terebești dau seama de întâlniri și dialoguri sclipitoare, între patriarhul filosofiei românești la vremea respectivă și mai tinerii cercetători într-ale umanioarelor. Redescoprim în scrisori nume cunoscute ale scenei culturale și științifice românești, printre care Mircea Ivănescu, Andrei Marga, Eugen Simion, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu.

Odată cu trecerea timpului, mesajele devin adevărate confesiuni. Evenimente familiale, bucurii ale tinerei profesoare dar și mamă, care împărtășește bucuria câștigării Premiului I, de către unul dintre fiii săi, la Olimpiada de Literatură, sau, câteodată, mai puțin plăcute, se regăsesc în paginile acestor mesaje. Dureri, cum ar fi pierderea unei rude apropiate sau a unui prieten drag, caută alinare în cuvintele de îmbărbătare ale partenerului de dialog, în ambele direcții. Pentru istoria literaturii, pentru cultura română, merită citite scrisorile în care Anca Sîrghie descrie ultimele zile de viață și respectiv moartea lui Constantin Noica. Se apropie, rândurile acelea, de frumosul și tragicul text "Mahaparinirvana", scris de către Ioan Petru Culianu, care i-a fost alături lui Mircea Eliade în orele dinaintea Marii Treceri, așa cum Anca Sîrghie i-a fost alături lui Constantin Noica. Nu sunt evitate în a fi menționate neplăcerile și greutățile zilnice, în regimul comunist din România deceniilor 8 -9 ale secolului trecut, unde procurarea celor necesare familiei era la fel de dificilă precum găsirea unor cărți de către profesori, cercetători, oameni de cultură. Odiseea obținerii cărților lui Mircea Eliade, difuzate cu parcimonie și "pe liste", poate figura într-o analiză a comunismului românesc.

De-a lungul timpului s-au publicat opuri cuprinzând scrisori ce au devenit parte din patrimoniul cultural universal: "Scrisorile lui Seneca pentru Lucillus", "Scrisorile lui Abelard si Heloise", scrisorile lui Machiavelli, ale doamnei de Sevigne sau, în spațiul românesc" Scrisori către Vasile Alecsandri", de Ion Ghica, schimbul de scrisori dintre Lucian Blaga și Vasile Băncilă, corespondența de dragoste dintre Nae Ionescu și Margareta Fotino, dintre Radu Stanca și soția lui Doti, fără să uităm "Un roman epistolar Ion Negoitescu - Radu Stanca".

Într-un fel, acest volum, îngrijit de către Anca Sîrghie, încheie o epocă. Se tot vorbește despre dispariția cărților tipărite. Umberto Eco a scris la un moment dat că "nu vom scăpa " niciodată de cărți. (***). Putem vedea însă, cu ochii noștri, dispariția genului epistolar, așa cum îl cunoaștem. Viteza de comunicare a crescut enorm odată cu intrarea în epoca tehnologiei. Cine mai are timp să aștearnă pe hârtie o scrisoare, în special folosind caligrafia, scoasă de mult din programa de învățământ și, mai ales, cine mai are răbdare să trimită letera prin poștă și să (mai) aștepte răspunsul. Un călător francez, Stanislas Bellanger, ajuns pin Valachia mijlocului de secol 19, afirma că poștalionul făcea zece zile de la București la Iași(****). De la un cal distanță am ajuns astăzi, iată, la un click distanță, click-ul care ne deschide infinite posibilități, dar ne închide, în același timp, interacțiunea firească și directă cu semenul nostru. Câștigând timp pe computer sau prin telefon, am pierdut frumusețea unor fraze așternute cu penița pe foaia albă de hârtie, fraze construite ca măretia unei catedrale gotice sau șlefuite cu migala figurilor de stil dantelate, împodobite cu arabescurile unei limbi ce se retrage, la rândul ei, în fața barbarismelor invadatoare. Mesajele de astăzi, transmise prin diferite forme electronice de comunicare, seamănă tot mai mult cu papirusurile egiptene, pline cu hieroglife, emoticoane, emojii și desene animate sau sunt construite după alfabetul cretan liniar B, de acum 3000 de ani, când vocalele lipseau din mesajul scris, iar frazele erau compuse prin alipirea primei litere din fiecare cuvânt.

Este interesant de urmărit, în volum, forța centripetă, ce-i apropie, în mesajele schimbate, pe cei doi corespondenți. Dacă în primele scrisori apelarea se face protocolar, doamnă profesoară/domnule profesor, urmată de dragă colega/drag coleg, trecerea se face lin, odată cu cimentarea unei prietenii ce va rezista decenii, la folosirea prenumelui dragă Anca/dragă Nae, amintind de o altă prietenie în care au fost lăsate deoparte conveniențele: "dragă Vasile (Băncilă)/dragă Lucian (Blaga)".

Prin acest volum, universitara Anca Sîrghie oferă cititorilor săi exemplul unei prietenii epistolare create în jurul frumuseții limbii române, a interesului pentru cărți, a iubirii pentru cultura română, slujită cu devotament, ani în șir, de acești doi intelectuali, ale căror misive, publicate acum, dau, și, mai ales, vor da seamă în viitor de "minunata lume veche", o lume a cărților tipărite și a scrisorilor așternute pe hârtia albă ca o velă de corabie la orizont. Umberto Eco nu s-a înșelat. Cărțile vor dăinui și în "minunata lume nouă".
(*) Dintre numeroasele cărți semnate și îngrijite de Anca Sîrghie amintim: “Radu Stanca și obsesia Thaliei”, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca sa” ( două ediții ), „Lectura și studiul” ( mai multe ediții, cum cerea uzul universitar ),” America visului românesc” ( 3 volume ), „Întâlniri pe calea undelor” ( 2 volume ); „Pagini din istoria bibliotecilor”, „Literatura pentru copii în contextul beletristicii românești”, „Radu Stanca și Sibiu” ( două ediții) ,”Procesul Memorandistului Nicolae Cristea”, „Lucian Blaga și ultima lui muză” ( cu versiunea franceză „Lucian Blaga et sa dernière muse” ), „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”, „Din istoria presei românești”, „Nicolae Cristea: File de memorialistică”, „Nicolae Cristea: Publicistică”, „Nicolae Cristea: Meditațiuni politico-istorice”. În colaborare cu universitarul Marin Diaconu, a realizat „Radu Stanca: Dăltuiri”, „Aurel Cioran, fratele fiului risipitor” , “Radu Stanca: Profil spiritual ( 2 volume ), acestor volume adăugându-li-se unele dintre antologiile „Caiete Cioran” ( 3 volume ), „Întâlniri cu Cioran” ( 6 volume), „Modelul cultural Noica” ( 5 volume); „Caietele Constantin Noica”, din care în 2023 a apărut deja al doilea număr. Recent, a apărut o carte de convorbiri “Fascinația artei”, iar lista este departe de a fi epuizată ,chiar fără a ne apropia de cărțile prefațate, dar amintind doar cele 20 de volume îngrijite ale publicației universitare “Lumina slovei scrise”.

(**) Anca Sîrghie “Dialog epistolar cu Nae Antonescu”, editura Techno Media, Sibiu, 2023, 340 pg.
(***) Jean-Claude Carriere, Umberto Eco: „Nu sperați că veți scăpa de cărț”i, editura Humanitas, București, 2010, 256 pg.
(****) Stanislas Bellanger: « Le Keroutza. Voyage en Moldo-Valachie”, Paris, Librairie Francaise et Etrangere, 1846, 472 pg. (tome I), 482 pg.(tome II)Sebastian Doreanu